Overblog Segui questo blog
Administration Create my blog

Un alt orizont...

Pubblicato il da Camelia

 

4340342-giovane-ragazza-senzatetto-guardando-all-39-orizzon

Plecarea mea in strainatate a avut ca scop planuri nobile, marete. Nu a fost o plecare imediata, ci foarte bine rumegata si pregatita, timp de aproape un an de zile.

Citeam intr-o zi interviul cu Marius Manole din Formula As, si m-a impresionat o afirmatie a sa: "Cand merg la bunicii mei, la Dobrovat, langa Iasi, nu ma cunoaste nimeni. Acolo nu esti masurat dupa cate premii ai luat, ci dupa cat ti-ai ajutat parintii, daca ai ridicat sau nu casa bunicilor.", sau a parintilor, as zice eu. Asadar, subscriu acestei declaratii, caci are mare dreptate, asa se intampla la sat de cand lumea. Asta a fost si unul dintre motivele plecarii mele.

Sacrificiile mamei si nu numai, trebuiau rasplatite intr-un fel sau altul. Fara sa las la o parte faptul ca facusem o facultate, nu doar de dragul mamei, dar si pentru ca asa am simtit. Luasem aceasta decizie fara sa imi dau licenta, din motive lesne de inteles, avand in vedere ca urmasem cursurile unei facultati particulare. Cel de-al doilea motiv era destul de personal si, plecam cu convingerea ca, intr-un fel sau altul, aveam sa-l implinesc, un vis care credeam cu naivitate ca se implinise, desi eram doar la inceput, acela de a avea transmisiunile mele radiofonice pe un post privat de radio. Dupa ce am pus tot in balanta, am hotarat, fara sa banuiesc ca viata mea va lua un curs de-a dreptul de neimaginat. Mama nu a fost tocmai in al noualea cer la aflarea vestii. Nici un parinte nu cred ca se bucura sa isi vada copilul plecand...

Am pornit cu incredere si entuziasm. Stiam ce am de facut, asa ca am fost primita bine si apreciata destul de repede. Asta se intampla cand iti faci munca cu daruire si pasiune, indiferent de natura ei. Nu a fost nevoie sa accept propuneri indecente si nici nu m-am gandit de doua ori pana sa imi spun parerea. Dimpotriva, a fost de bun augur, de cele mai multe ori. Am invatat sa si tac dupa mai multe experiente, dar nu am scuipat niciodata in farfuria din care mancam.

Si chiar aici vroiam sa ajung... Traiesc in Italia de aproape 8 ani. M-am bucurat de peisajul idilic din Rimini, muncind cate 11 ore pe zi in picioare, timp de 3 luni de zile, continue, fara intrerupere. Cu toate astea imi faceam timp zi de zi sa merg la plaja in cele 3 ore pomeridiane de pauza si sa sfarsesc ziua cu o plimbare de seara, pierzandu-ma in inghesuiala de sezon in compania colegelor, doar ca sa ne lungim ochii la hainele expuse pana in gura trotuarului pentru turisti, sa ne lasam purtate de melodiile exotice de vara sau sa ascultam susurul marii si sa umblu desculta prin nisipul moale si racoros. Aveam o forta fara sfarsit. Nici eu nu stiu de unde mi-o luam. Cert e ca simteam ca am toata lumea in pumnul meu. Toate astea fara sa deranjez pe nimeni, ba dimpotriva mi-a fost atribuita calitatea de "fata prea cuminte". Am continuat asa timp de 3 ani si niciodata nu mi-a trecut prin cap ca as ramane acolo la nesfarsit. Nu uitasem de unde plecasem si, mai ales, pentru ce plecasem.

Caci, asa cum spune Grigore Vieru in poezia "In limba ta"  : "In aceeasi limba / Toata lumea plange, / In aceeasi limba/ Rade un pamant. / Ci doar in limba ta / Durerea poti s-o mangai, / Iar bucuria / S-o preschimbi in cant. / In limba ta / Ti-e dor de mama, / Si vinul e mai vin, / Si pranzul e mai pranz. / Si doar in limba ta / Poti rade singur, / Si doar in limba ta / Te poti opri din plans. / Iar cand nu poti / Nici plange si nici rade, / Cand nu poti mangaia / Si nici canta, / Cu-al tau pamant, / Cu cerul tau in fata, / Tu taci atunce / Tot in limba ta. ", si eu am cunoscut dorul de casa.

Insa nu mi-am asumat niciodata dreptul sa denigrez un popor care nu are nici o vina ca straini de pe tot mapamondul ii calca glia ca sa isi satisfaca un orgoliu din punct de vedere economic, pentru un trai mai bun. Important e sa ne dam silinta sa impresionam nu prin glume proaste si manele, sau sa aclamam faptul ca stim ce inseamna distractia, ci prin seriozitate si simplitate. Caci e usor sa te plimbi cu sticla de bere si sa scuipi cojile de seminte prin parcuri, ca sa iti faci reclama ca esti roman. Nici nu ma mir ca tiganului ii e atribuita automat nationalitatea de roman, la felul in care eu am vazut cum se comporta o mare majoritate a romanilor. La inceput ma revoltam, dar am inteles ca e de ajuns de atat de putin ca sa le schimbam celorlalti parerea despre noi. Doar "buturuga mica rastoarna carul mare", nu? Asa ca aveam sa imi vad de treaba mea si sa nu ma mai amestec unde nu imi fierbe oala.

Fara sa imi dau seama, intr-o zi, l-am cunoscut pe omul care avea sa imi schimbe intreaga existenta. A inceput totul ca o joaca de copii si a luat o amploare destul de serioasa. Am ajuns la Roma, eterna si antica, care face loc oricarui imigrant, indiferent de nationalitate. Aici am crescut impreuna pe plan personal si profesional. Am implinit pe cat se poate primul obiectiv care ma purtase aici, am sustinut examenul de licenta, spre satisfactia multora si a mea, in primul rand. Iar dincolo de norii si furtunile care ne-au intunecat adeseori cerul, am reusit sa regasim calea dreapta. Acum ma dedic vietii de familie si nu numai. Avem in perspectiva o sumedenie de vise, mai vechi si mai noi, incat nu e timp sa ne plictisim.

Pe 17 martie 2011 italienii au sarbatorit Ziua nationala a Italiei si, fara invidie, m-am simtit ca acasa, pentru prima oara. Caci spune B. Yoshimoto: "Quando si nasce in un luogo, lo si accetta incondizionatamente e lo si ama. E’ forse questa la stupidità, e al tempo stesso il punto di forza degli esseri umani.", adica:  "Cand te nasti intr-un anumit loc, il accepti neconditionat si il iubesti. Asta e naivitatea si, in acelasi timp, forta oamenilor." In cazul meu insa e valabila zicala, "Omul sfinteste locul" si nu numai...

donne.jpg

Leggi i commenti

Un pitic curajos

Pubblicato il da Camelia

Mandria mea... Dragostea vietii mele... Obraznicatura lu' mama... Incapatanat mic si rasfatat... Ingerasul meu iubit... Vorbaretul meu ...

Si uite-asa as putea continua...

Dincolo de faptul ca e un impielitat si jumatate, odrasla lu' mama e si cel mai dulce copil de pe lume. Perspicace si cu o energie cat zece. Ii intrezaresc cu orgoliu mintea sclipitoare si caracterul indipendent.

E indragostit de taticul lui si, atunci cand sunt impreuna, e in lumea lui cu adevarat... doi spiridusi pusi pe sotii si pe haz. Se simte invincibil, sigur pe el si foarte inventiv.

Iar mama, tot mama ramane..., cand ii e foame, somn si are nevoie de siguranta si tandrete.

Ne umple, la randu-i, pe amandoi de o dragoste infinita, ne cuprinde cu gingasie in privirea-i galesa si ne mangaie cu zambetul cel mai dulce de pe lume, ne da forta si incredere.

E un curios feroce, nu ii scapa nimic din vedere si capteaza noul cat ai zice peste...

Se si vede, nu? Pe scooter-ul lui papa', dezinvolt si hotarat...

Sa-l mananci, nu alta...

2011-05-13 19.02.10

2011-05-13 19.02.10 - Copia

2011-05-13 19.02.522011-05-13 19.03.14

Leggi i commenti

Haz de necaz...

Pubblicato il da Camelia

 

brignano_2.jpg

Eu sunt o persoana cu bun simt si cu sensul umorului destul de dezvoltat.
Eram convinsa ca umorul romanesc e inegalabil... La orice vorba de duh, e imposibil sa nu te pufneasca rasul.
Avand in vedere ca in partea Olteniei limba romana e destul de picanta, am crescut cu haz si cu voie buna.
Am fost o eleva silitoare, iar invatarea limbii italiene a devenit o placere. Dar nu pricepam inca o iota din umorul italian, tocmai pentru ca inca nu ajunsesem sa stapanesc bine limba.
Italia isi promoveaza comicii, de la A la Z. Urmaream, la inceput Zelig Circus, un program unde se promoveaza comicitatea si o rampa de lansare a multor talente si ma uitam ca vitelul la poarta noua.
Lumea radea in hohote si ma gandeam ca rad ca prostii. "Ce-or gasi si astia de ras?", ma intrebam. Nu ma aflam nici macar in pielea ardeleanului,
caruia i se zice ca ii pica fisa mai greu. Pur si simplu nu gaseam nimic hazliu in context, nu imi venea sa rad, vorba ceea.
Chiar am si sustinut, intr-un anumit context acest lucru, afirmand ca italienii nu au umor. Dar ma inselam groaznic. Imi fac "mea culpa"
si ma inclin.

De atunci au trecut 8 ani si, de cate ori ma uit la programele italiene de divertisment, rad cu pofta, ca si cand as fi acasa.
I-am cunoscut pe Leonardo Pieraccioni, unul dintre actorii si scenografii mei preferati,  pe Aldo, Giovanni e Giacomo, un trio extraordinar, etc., iar acum
cateva zile l-am admirat cu drag pe Enrico Brignano.
Da! Acum 8 ani, cand eu incepeam sa descopar o alta lume si o alta cultura, Enrico Brignano era la inceputul unei cariere de comic.
Desi nu ma prapadeam de ras la momentele lui artistice, i-am intrezarit simplitatea, modestia, bunul simt si, dincolo de faptul ca a ramas mereu
cam plinut, si-a cucerit publicul. Azi e pe culmi si se emotioneaza usor la orice amintire din trecut. E roman din Roma si e mandru de asta,
Iar eu, locuind la Roma, sunt si eu la fel de mandra.

enrico-brignano.jpg
Asa cum de Roma m-am indragostit cu timpul, caci nu a fost nicidecum dragoste la prima vedere,
(probabil vi se va parea ciudat, da e adevarat), am reusit sa patrund si spiritul italian, latin, ca si al nostru si sa imbratisez cu drag lumea in care traiesc acum, fara sa-mi uit radacinile.
Dar asta e o alta poveste...

Con tag ACTORI

Leggi i commenti

La multi ani, mame din lumea intreaga!!!

Pubblicato il da Camelia

La multi ani tuturor mamelor din lume!!!
Anticipez urarea, pentru ca o sa fiu prinsa pana peste cap, se stie..., in activitatea care reprezinta si cea mai frumoasa meserie..., aceea de mama...
Va dedic o melodie italiana, plina de energie si entuziasm..., ca avem nevoie..., semnata de Edoardo Bennato. Forta si curaj, dragele mele!!!

 

Leggi i commenti

La multi ani, Adrian Berinde!

Pubblicato il da Camelia

Astazi este sarbatorit el, misteriosul  Adrian Berinde, care este admirat de cei ce apreciaza arta , o inteleg si se regasesc in ea, dincolo de aparitiile publice si promovarile ieftine.

Mi l-a prezentat sora mea, care l-a descoperit, la randul ei, print-o alta persoana deosebita. Mai stii, iubita?

Adrian Berinde: Marele castig este apropierea mea di Divinitate si intelegerea ei

 

Va recomand intreg articolul preluat de aici: http://www.adevarul.ro/societate/vedete/Divinitate-Adrian-Marele-intelegerea-apropierea_0_107389280.html

Este pictor, poet, muzician şi de curâd a trecut printr-un transplant de ficat. Adrian Berinde pune preţ pe melancolie, o dezgoapă din glod, o lustruieşte până ce frumuseţea şi bucuria ei prind aripi. Atunci o dăruieşte oricui este destul de receptiv pentru a-i preţui valoarea.

Absolvent al Şcolii de Arte Plastice din Cluj, în 1982 îşi ia lumea-n cap şi se stabileste la Moudon, în Elveţia. Va lucra ca pictor liber profesionist, iar până în 1994 va vernisa mai multe expoziţii personale la Lausanne sau Fribourg. După '90 se întoarce în ţară şi prin cele cinci abume deja lansate se poate zice că a reuşit să îmbogăţească peisajul muzical autohton, iar artistul nu are de gând să se oprească aici.

Adevărul: S-a spus despre tine că reprezinţi artistul paradox. Eşti cunoscut şi în acelaşi timp necunoscut de public. Eşti iubit de cei care au apucat să te cunoască, îndrăgit involuntar de cei care au apucat să te asculte, dar nu ştiau cine cântă, şi apreciat de critică pentru calitatea pe care o promovezi în muzica ta. Este o nevoie de o anume înălţime a vibraţiei pentru ca muzica ta sa ajungă la destinaţie sau pur şi simplu ţi-ai făcut un obicei de a bucura din umbră?


Adrian Berinde: În primul rând eu cred că am scris o muzică în care să mă regăsesc, să-mi regăsesc lumea interioară şi care să îmi creeze emoţiile fără de care viaţa mea ar fi searbădă şi fără sens.

în al doilea rând, observând cu atenţie circul şi lăturile care s-au vândut din 1995 încoace pe piaţa muzicală românească, în care nu mă regăseam emoţional nici într-un fel, am preferat să stau deoparte. Voi ieşi din umbră în ziua în care mă voi simţi în largul meu.

Adevarul: Din ceea ce ai lăsat să se vadă, nu-ţi stă în caracter să te ascunzi după deget, aşa că ai luat viaţa în piept de cate ori situaţia impus-o. De curând ai trecut printr-o intervenţie chirurgicală foarte grea. E vorba despre un transplant de ficat. Intervenţia a reuşit, dar te-ai căptuşit cu o frumuseţe de septicemie. Un om cu o mai mică forţă interioară ar fi renunţat, tu însă ai învins. Nu voi întreba cât de greu ţi-a fost, pentru că oricât de deschişi ne-am declara nu am putea să înţelegem cu adevărat. Întreb însă cu ce te-a îmbogăţit această experienţă? Până la urmă cei câştigaţi vor fi cei care vor avea parte de arta ta.

Adrian Berinde: Experienţele de acest gen sunt foarte personale şi extrem de fragile, indiferent de caracterul celor care trec prin ele. Marele câştig în urma acestei experienţe este apropierea mea de Divinitate şi înţelegerea ei ca pe un cadou pe care l-am irosit atâta vreme.

Un al doilea mare câştig este curajul dobândit în această viaţă nouă, curaj câştigat în urma dansului în faţa propriei tale morţi.  Asta dacă vorbim despre planul spiritual.

Dacă ne raportam la planul terestru, pot spune că astăzi mă bucur de avantajele unei sănătăţi redobândite şi de a trăi într-un corp reînnoit.

Pentru aceasta nu voi putea mulţumi îndeajuns extraordinarului corp medical care a efectuat transplantul, la Spitalul Fundeni: Profesor Doctor Irinel Popescu, Profesor Doctor Dan Tulbure, Conferenţiar Doctor Mihnea Ionescu, precum şi chirurgii de mare excepţie Doina Hrehores, Sorin Alexandrescu, Răzvan Grigorie, Gheorghe Moisa.

Recoltarea s-a efectuat la Oradea, de către Zamfir Radu, iar printre cei care m-au „preluat” după transplant trebuie să menţionez specialiştii ATI: Laura Popa Dan, Mihaela Ungureanu.

Toţi cei de mai sus sunt dovada vie că avem specialişti foarte buni în sistemul medical românesc, dar şi oameni de o calitate excepţională.

Va invit sa cititi si articolele pe care le gasiti mai jos:

http://thegig.ro/2011/01/adrian-berinde-lanseaza-albumul-azil/

http://thegig.ro/2011/01/interviu-adrian-berinde-%e2%80%9ce-un-univers-in-fiecare-dintre-noi-iar-eu-incerc-sa-il-scot-pe-al-meu-afara%e2%80%9d/

http://musicmix.rol.ro/artisti/bio/Adrian-Berinde/

 

 

 

Leggi i commenti

Povestea curcubeului

Pubblicato il da Camelia

Ieri am vazut curcubeul... E incantator... E ca si cand as fi coborat din poveste si asistam la o minune... Era totul atat de linistitor si pur! Arata cam asa...

curcubeu.jpg

Preluat de aici: http://muzicasipoeziaprieteniaisufletuluimeu.blogspot.com/2011/03/povestea-curcubeului.html

Povestea  curcubeului
Cu mult timp in urma, la inceputul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele pretindea ca era cea mai buna, cea mai frumoasa, cea mai importanta, cea mai folositoare, cea mai iubita. 

 Verdele spuse: "Uitati-va la iarba, frunze si copaci. In mod evident vedeti si voi ca sunt cea mai importanta culoare. Sunt culoarea vietii si a sperantei. Uitati-va in jur si o sa vedeti ca sunt peste tot". 

Albastrul l-a intrerupt si exclama: "Ganditi-va la cer si la mare. Apa sta la baza vietii si fara mine nu ar exista cerul albastru. Fara mine nu ar exista nimic!" 
Galbenul rase: "Eu sunt luminos si cald, iar tu esti atat de serios. De fiecare data cand te uiti la o narcisa galbena sau la o floarea-soarelui zambesti. Soarele, luna si stelele sunt galbene, frumusetea mea este atat de evidenta incat oricine ma vede ramane uimit." 
Portocaliul incepu sa se laude: " Eu sunt culoarea mancarurilor sanatoase ce dau putere. Morcovul, portocala si dovleacul au multe vitamine. Si atunci cand portocaliul umple cerul, la rasarit sau la apus, frumusetea mea este atat de evidenta incat toti cei ce ma vad se opresc sa ma priveasca cu admiratie si uimire." 
Ei bine, rosul incepu sa strige: "Eu sunt conducatorul intregii vieti. Sangele este rosu si sangele inseamna viata. Eu sunt culoarea pasiunii si a iubirii." 
Violetul se ridica in picioare si era foarte inalt. El vorbi dand foarte multa importanta spuselor sale: "Eu sunt culoarea imperiala si a regilor. Oamenii puternici intotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii si a intelepciunii." 
La sfarsit, cu o voce joasa si timida, Indigoul spuse: "Cu greu ma observati, insa desi sunt tacut, fara mine nu ati fi nimic. Aveti nevoie de mine pentru echilibru si contrast si pentru liniste interioara." 
Argumentarile au continuat, fiecare culoare in parte laudandu-se, ridicandu-se in slavi si certandu-se. Fiecare in parte considera ca este perfectiunea intruchipata. In timp ce se certau din ce in ce mai tare, un fulger puternic lumina cerul. Incepu sa tune si sa ploua cu galeata. Culorile tremurara de frica si se stransera in brate pentru a se linisti si proteja una pe alta. 
Apoi ploaia incepu sa vorbeasca: "Voi, culorilor, sunteti atat de nesabuite. Va certati care este cea mai buna, fiecare incercand sa fie deasupra celorlate. Nu intelegeti ca fiecare in parte ati fost facute cu un scop special, fiecare este unica si diferita? Luati-va de maini si urmati-ma!? 
Facand ce le spuse ploaia, culorile se apropiara si se luara de maini. ?De acum incolo?, zise ploaia, ?cand ploua, fiecare dintre voi se va intinde de-a lungul cerului intr-un superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al pacii si al sperantei?

Leggi i commenti

De voie, de nevoie...

Pubblicato il da Camelia

 2011-03-03-16.27.30-copia-2.jpg

A trecut ceva vreme de cand nu am mai scris despre papusa mea draga... Nu pentru ca nu as fi avut ce scrie... Dimpotriva, cred ca nu mi-ar ajunge timpul sa povestesc tot ce se poate trai alaturi de o mogaldeata de copil si toate cate se invata unul de la altul... Toate au ramas intiparite in suflet, emotii care reinvie in fiecare zi, caci sunt nenumarate...

Insa de data asta nu m-am putut abtine, mai ales ca am gasit o solutie sclipitoare cred eu, de a-l pune la punct pentru ceva timp, pentru ca a fost, este si cred ca va ramane, "o energie nucleara...

 Ori de cate ori trebuie sa pape iubirea mea mica, e nevoie de un intreg arsenal... muzica de la telefon, (io voglio canzoncina-eu vreau cantecele), indemnul de a nu manca,  pentru ca sa manace, deoarece el e un fel de "strop de luna", pentru cunoscatori, si nu numai la capitolul mancarica, ci in general... Face invers de ceea ce ii spui sa faca...  Apoi urmeaza interdictiile, in sensul ca nu o sa mergem in parc, nu o sa pape ciocolata, guma etc., daca nu papa tot din farfurie. In fiecare zi si seara alte si alte solutii de moment. Incat sunt clipe cand imi zic ca o sa il las nemancat pana o sa ceara el singur mancare, de foame...

Ei, si uite ca intr-o seara, zis si facut, am asteptat sa i se faca fomita: " Mama voglio carnita, voglio patatine!/Mama, vreau carnita, vreau cartofiori!" . "Da, mama, cum sa nu, zic, vino la mama sa iti dea sa papi, iubirea mea. Te-a razbit foamea pana la urma, vezi?" Eu vorbeam serios, el credea ca glumesc...

Numai ca dupa cateva imbucaturi, gata, se saturase. " Zic, fara convingere, daca nu mananci tot, sa stii ca te duc pe balcon si te las acolo sa dormi toata noaptea si nu o sa fii singur, o sa vina cainele vecinei si o sa te muste de fundulet. Hai, zic, hai sa te duc pe balcon!" Nici nu am apucat sa termin, ca il aud ca imi raspunde, cu romana lui, inca stalcita, "Nu, mama, io e cuminte!". " Sigur? Si mananci tot?", zic. "Da, mama!" A mancat tot si eram in extaz ca, desi faceam apel la frica, totusi, puteam folosi ca scuza de a manca tot, dormitul pe balcon. Stie el ca langa noi locuieste un caine destul de fioros, dupa latrat, asa ca scuza a functionat.

Insa are un defect, ca e valabila doar seara, cand e intuneric afara, ziua nu imi e de nici un folos. Totusi, si asa, o mai folosesc tot seara cand mai face cate o pozna sau nu are de gand sa doarma. Imi sare in brate si se face chitic, dintr-o data ii vine somn.

 

Acum cateva zile a descoperit umbra... Da. Vazuse umbra mea pe zid si m-a intrebat, aratandu-mio cu degetul: " Che cos'e', mama?"- "Ce este, mama?" " Umbra, mama!", i-am raspuns. "Umbrrra, a repetat el de cateva ori cu rrr-ul lui fortat din dotare, pentru ca nu il poate zice si ca sa-i iasa il forteza, ajutandu-se de buze.

De atunci facem din umbra de pe zid, catei si porumbei care zboara. 

2011-01-26 12.32.36

 

Leggi i commenti