De voie, de nevoie...

A trecut ceva vreme de cand nu am mai scris despre papusa mea draga... Nu pentru ca nu as fi avut ce scrie... Dimpotriva, cred ca nu mi-ar ajunge timpul sa povestesc tot ce se poate trai alaturi de o mogaldeata de copil si toate cate se invata unul de la altul... Toate au ramas intiparite in suflet, emotii care reinvie in fiecare zi, caci sunt nenumarate...

Insa de data asta nu m-am putut abtine, mai ales ca am gasit o solutie sclipitoare cred eu, de a-l pune la punct pentru ceva timp, pentru ca a fost, este si cred ca va ramane, "o energie nucleara...

 Ori de cate ori trebuie sa pape iubirea mea mica, e nevoie de un intreg arsenal... muzica de la telefon, (io voglio canzoncina-eu vreau cantecele), indemnul de a nu manca,  pentru ca sa manace, deoarece el e un fel de "strop de luna", pentru cunoscatori, si nu numai la capitolul mancarica, ci in general... Face invers de ceea ce ii spui sa faca...  Apoi urmeaza interdictiile, in sensul ca nu o sa mergem in parc, nu o sa pape ciocolata, guma etc., daca nu papa tot din farfurie. In fiecare zi si seara alte si alte solutii de moment. Incat sunt clipe cand imi zic ca o sa il las nemancat pana o sa ceara el singur mancare, de foame...

Ei, si uite ca intr-o seara, zis si facut, am asteptat sa i se faca fomita: " Mama voglio carnita, voglio patatine!/Mama, vreau carnita, vreau cartofiori!" . "Da, mama, cum sa nu, zic, vino la mama sa iti dea sa papi, iubirea mea. Te-a razbit foamea pana la urma, vezi?" Eu vorbeam serios, el credea ca glumesc...

Numai ca dupa cateva imbucaturi, gata, se saturase. " Zic, fara convingere, daca nu mananci tot, sa stii ca te duc pe balcon si te las acolo sa dormi toata noaptea si nu o sa fii singur, o sa vina cainele vecinei si o sa te muste de fundulet. Hai, zic, hai sa te duc pe balcon!" Nici nu am apucat sa termin, ca il aud ca imi raspunde, cu romana lui, inca stalcita, "Nu, mama, io e cuminte!". " Sigur? Si mananci tot?", zic. "Da, mama!" A mancat tot si eram in extaz ca, desi faceam apel la frica, totusi, puteam folosi ca scuza de a manca tot, dormitul pe balcon. Stie el ca langa noi locuieste un caine destul de fioros, dupa latrat, asa ca scuza a functionat.

Insa are un defect, ca e valabila doar seara, cand e intuneric afara, ziua nu imi e de nici un folos. Totusi, si asa, o mai folosesc tot seara cand mai face cate o pozna sau nu are de gand sa doarma. Imi sare in brate si se face chitic, dintr-o data ii vine somn.

Acum cateva zile a descoperit umbra... Da. Vazuse umbra mea pe zid si m-a intrebat, aratandu-mio cu degetul: " Che cos'e', mama?"- "Ce este, mama?" " Umbra, mama!", i-am raspuns. "Umbrrra, a repetat el de cateva ori cu rrr-ul lui fortat din dotare, pentru ca nu il poate zice si ca sa-i iasa il forteza, ajutandu-se de buze.

De atunci facem din umbra de pe zid, catei si porumbei care zboara.