Copilaria mea de aur

Draga mama, nu ne-a mai mai batut zilnic la cap cu reguli educative! Nu avea timp. Ni le-a transmis, in schimb, prin pilde si blandete, asa cum i-au fost transmise, la randul ei, de bunicii mei, dar si cu rigiditate constructiva. Am crescut liberi, in natura, in curtea cu nucii mari si umbrosi de la tara, cu meri, pruni si caisi si un cires plin de cirese si de amintiri, pe care ii luam cu asalt abia dadeau in fruct, pe dealuri, pe malul baltii, caci trecea Raul Drincea prin spatele casei.

Mamma isi onora locul de munca, lucra pamantul, isi ingrijea in mod impecabil gradina de zarzavaturi, isi organiza ograda cu animale, spala cu mana rufele saptamanal si parca nu ne mai murdaream atat. Si vasele le spala tot ea.

E clar ca, crescand, o ajutam. Imi placea cand era timpul de rasad al zarzavaturilor primavara. Erau de-a dreptul fericiti parintii nostri cand noi, copiii, ii ajutam la treburile din gospodarie. Faceam echipa cand transportam la adapost pentru iarna lemnele taiate de drujbist. Ne lauda mama cu celebra fraza: " Manca-le-ar mama de maini multe..." Eram impliniti. Poate parea euforie, dar tare mi-as dori o casa la tara si o bucatica de pamant.

Am prasit porumbii, am spalat rufe cu mana la jgeabul de la fantana cu apa proaspata din gradina,  am gatit mancare dupa retetele mamei care, o data mari, dimineata, inainte de a pleca la serviciu, ne ruga sa gatim si noi o oala de ciorba de cartofi, spre exemplu, si nu uita sa ne laude, la masa, mancand-o cu pofta. Tocmai de aceea, acum, deseori, ii reamintesc ca eu nu trag in plug, vorba ceea, nu mai spal rufe cu mana, lucrez acasa si, totusi, sunt atatea de facut. Cum au reusit parintii sa le faca pe toate si eu sa nu ii mai aud plangandu-se de nimic. 

Pai, chiar zilele trecute, vorbind la telefon, i-am reamintit, printre hohote de ras, cum mancam fara mofturi coltul de paine ca sa ne iubeasca soacra, (Ne-o iubi, nu ne-o iubi, asta e intrebarea!, cert e ca si in ziua de azi mananc coltul painii cu placere). Apoi puneam scaunul la loc dupa masa ca sa nu ne ramana mintea pe scaun, incat, in ceea ce ma priveste, reasez scaunul la locul lui indiferent de loc si spatiu. Incercam sa nu facem firimituri de paine pe jos ca sa nu calcam pe ele ca plange Maica Domnului. Si multe altele...

Nu stiu daca toate astea le raman intiparite in minte mai mult fetitelor, dar pare-mi-se ca, parca, s-a nascut cu ele Caterina, spre deosebire de Andrei.

Pesemne, asa e firea feminina, are in DNA simtul ordinii, al rabdarii si al maternitatii, si fiecare dintre acestea se trezesc pe Rand, atunci cand e momentul...