De-a parintii

Marturisesc ca si mie imi sare tandara cand baiatul meu ce va implini 7 ani peste o luna isi aduce aminte cu usurinta anumite indemnuri ale bunica-sii pe care o vede o data la cateva luni, iar pe cele ale noastre, parintii sai, nu, desi i le repetam de aproape 7 ani incoace, zi de zi; ca ori de cate ori ne apucam de teme, imi promit ca o sa raman calma, dar, de fiecare data, ajung prin a exploda de nervi pentru ca, vezi Doamne, maestra a zis altfel si, asa cum noi o "puneam la colt" pe mama cu firea noastra atoatestiutoare", asa si Andrei ne lasa "repetenti" pe noi la chestii banale de clasa a doua si dai cu munca de lamurire ca aproape imi vine sa il scot afara din apartament. Deci... "Dragi mame, suntem oameni! Greșim de multe ori, nu suntem perfecte și dați-mi voie să vă spun că nici nu trebuie să fim! Da, avem datoria de a ne crește copiii frumos, cu căldură și iubire fără margini, dar nu vă învinovățiţi când mai greșiți din când în când și lucrurile nu ies perfect! Copiii noștri știu că suntem oameni și au nevoie de ființe reale în jurul lor, nu de mame perfecte. Asta ca să nu mai zic că mare parte din perfecțiunea afișată e o fațadă, nu o realitate. Dacă tot trăim vremea comunicării nonviolente, a empatiei și a pozitivității, haideți să nu mai judecăm fără să știm datele problemei, fără sa cunoaștem dedesubturile, haideți să fim empatice în general, nu doar cu copiii noștri…"