Un alt orizont...

Plecarea mea in strainatate a avut ca scop planuri nobile, marete. Nu a fost o plecare imediata, ci foarte bine rumegata si pregatita, timp de aproape un an de zile.

Citeam intr-o zi interviul cu Marius Manole din Formula As, si m-a impresionat o afirmatie a sa: "Cand merg la bunicii mei, la Dobrovat, langa Iasi, nu ma cunoaste nimeni. Acolo nu esti masurat dupa cate premii ai luat, ci dupa cat ti-ai ajutat parintii, daca ai ridicat sau nu casa bunicilor.", sau a parintilor, as zice eu. Asadar, subscriu acestei declaratii, caci are mare dreptate, asa se intampla la sat de cand lumea. Asta a fost si unul dintre motivele plecarii mele.

Sacrificiile mamei si nu numai, trebuiau rasplatite intr-un fel sau altul. Fara sa las la o parte faptul ca facusem o facultate, nu doar de dragul mamei, dar si pentru ca asa am simtit. Luasem aceasta decizie fara sa imi dau licenta, din motive lesne de inteles, avand in vedere ca urmasem cursurile unei facultati particulare. Cel de-al doilea motiv era destul de personal si, plecam cu convingerea ca, intr-un fel sau altul, aveam sa-l implinesc, un vis care credeam cu naivitate ca se implinise, desi eram doar la inceput, acela de a avea transmisiunile mele radiofonice pe un post privat de radio. Dupa ce am pus tot in balanta, am hotarat, fara sa banuiesc ca viata mea va lua un curs de-a dreptul de neimaginat. Mama nu a fost tocmai in al noualea cer la aflarea vestii. Nici un parinte nu cred ca se bucura sa isi vada copilul plecand...

Am pornit cu incredere si entuziasm. Stiam ce am de facut, asa ca am fost primita bine si apreciata destul de repede. Asta se intampla cand iti faci munca cu daruire si pasiune, indiferent de natura ei. Nu a fost nevoie sa accept propuneri indecente si nici nu m-am gandit de doua ori pana sa imi spun parerea. Dimpotriva, a fost de bun augur, de cele mai multe ori. Am invatat sa si tac dupa mai multe experiente, dar nu am scuipat niciodata in farfuria din care mancam.

Si chiar aici vroiam sa ajung... Traiesc in Italia de aproape 8 ani. M-am bucurat de peisajul idilic din Rimini, muncind cate 11 ore pe zi in picioare, timp de 3 luni de zile, continue, fara intrerupere. Cu toate astea imi faceam timp zi de zi sa merg la plaja in cele 3 ore pomeridiane de pauza si sa sfarsesc ziua cu o plimbare de seara, pierzandu-ma in inghesuiala de sezon in compania colegelor, doar ca sa ne lungim ochii la hainele expuse pana in gura trotuarului pentru turisti, sa ne lasam purtate de melodiile exotice de vara sau sa ascultam susurul marii si sa umblu desculta prin nisipul moale si racoros. Aveam o forta fara sfarsit. Nici eu nu stiu de unde mi-o luam. Cert e ca simteam ca am toata lumea in pumnul meu. Toate astea fara sa deranjez pe nimeni, ba dimpotriva mi-a fost atribuita calitatea de "fata prea cuminte". Am continuat asa timp de 3 ani si niciodata nu mi-a trecut prin cap ca as ramane acolo la nesfarsit. Nu uitasem de unde plecasem si, mai ales, pentru ce plecasem.

Caci, asa cum spune Grigore Vieru in poezia "In limba ta"  : "In aceeasi limba / Toata lumea plange, / In aceeasi limba/ Rade un pamant. / Ci doar in limba ta / Durerea poti s-o mangai, / Iar bucuria / S-o preschimbi in cant. / In limba ta / Ti-e dor de mama, / Si vinul e mai vin, / Si pranzul e mai pranz. / Si doar in limba ta / Poti rade singur, / Si doar in limba ta / Te poti opri din plans. / Iar cand nu poti / Nici plange si nici rade, / Cand nu poti mangaia / Si nici canta, / Cu-al tau pamant, / Cu cerul tau in fata, / Tu taci atunce / Tot in limba ta. ", si eu am cunoscut dorul de casa.

Insa nu mi-am asumat niciodata dreptul sa denigrez un popor care nu are nici o vina ca straini de pe tot mapamondul ii calca glia ca sa isi satisfaca un orgoliu din punct de vedere economic, pentru un trai mai bun. Important e sa ne dam silinta sa impresionam nu prin glume proaste si manele, sau sa aclamam faptul ca stim ce inseamna distractia, ci prin seriozitate si simplitate. Caci e usor sa te plimbi cu sticla de bere si sa scuipi cojile de seminte prin parcuri, ca sa iti faci reclama ca esti roman. Nici nu ma mir ca tiganului ii e atribuita automat nationalitatea de roman, la felul in care eu am vazut cum se comporta o mare majoritate a romanilor. La inceput ma revoltam, dar am inteles ca e de ajuns de atat de putin ca sa le schimbam celorlalti parerea despre noi. Doar "buturuga mica rastoarna carul mare", nu? Asa ca aveam sa imi vad de treaba mea si sa nu ma mai amestec unde nu imi fierbe oala.

Fara sa imi dau seama, intr-o zi, l-am cunoscut pe omul care avea sa imi schimbe intreaga existenta. A inceput totul ca o joaca de copii si a luat o amploare destul de serioasa. Am ajuns la Roma, eterna si antica, care face loc oricarui imigrant, indiferent de nationalitate. Aici am crescut impreuna pe plan personal si profesional. Am implinit pe cat se poate primul obiectiv care ma purtase aici, am sustinut examenul de licenta, spre satisfactia multora si a mea, in primul rand. Iar dincolo de norii si furtunile care ne-au intunecat adeseori cerul, am reusit sa regasim calea dreapta. Acum ma dedic vietii de familie si nu numai. Avem in perspectiva o sumedenie de vise, mai vechi si mai noi, incat nu e timp sa ne plictisim.

Pe 17 martie 2011 italienii au sarbatorit Ziua nationala a Italiei si, fara invidie, m-am simtit ca acasa, pentru prima oara. Caci spune B. Yoshimoto: "Quando si nasce in un luogo, lo si accetta incondizionatamente e lo si ama. E’ forse questa la stupidità, e al tempo stesso il punto di forza degli esseri umani.", adica:  "Cand te nasti intr-un anumit loc, il accepti neconditionat si il iubesti. Asta e naivitatea si, in acelasi timp, forta oamenilor." In cazul meu insa e valabila zicala, "Omul sfinteste locul" si nu numai...