La joaca cu pufuletele lu`mama, cot la cot cu veselia...

 Chiar daca toamna e cam infumurata si ne sufla in fata cu aeru-i rece, noi ne-am pus o bluzica in plus pe dedesupt si am dat buzna in parc... Ah, e asa de liniste... Cred ca niciodata parcul nu s-a simtit asa de singur. Pai, da, avand in vedere ca, de obicei, suna si rasuna de rasetele si entuziasmul copiilor care se iau la intrecere printre jocuri si jucarii.
Ingerasul meu nu pare sa aiba intentia de a se da in spectacol, asa ca il asez in leagan si, intre o glumita si o miscare deocheata de-a mea, reusesc sa ii smulg rasul lui ca un clopotel colorat.
O fetita, Stefania o cheama, caci asa o striga mama ei, ia in primire leaganul de alaturi, si incingem o mare prietenie. Ne dam impreuna pe asa zisul ``calut``, apoi din nou in leagan, astfel incat ne-am incalzit rau, desi nasucurile au capatat rozaliul obisnuit, semn ca afara e cam rece, dar nu ne npasa. Am facut o incercare si pe topogan, in timp ce Stefania savura o banana, cu mentiunea ca ii plac la nebunie. E simpatica fetita la cei 5 anisori si, la plecare, caci mama o chema acasa, ii da un pupic piticotului meu. Ah, e primul pupic de la o fetita, asa ca trebuia trecut la catastif. Copilul meu e absent la gestul cu pricina, dar ii intaresc Stefaniei convingerea ca o sa ne mai vedem, informand-o ca e prima fetita care il trateaza cu pupici.
 Cred ca ne-a cam ajungs pe ziua de azi, mai ales ca sufletelul meu mic tradeaza o stare de somnolenta. Ne mai rasfatam putin pe o banca din parc, timp in care il umplu si eu cu dragi pupici pe obrajorii proaspeti si rosii, asa de moi si de catifelati ca iti vine sa ii mananci.
 El e ingerasul meu mic, dulce si pufos, e pufuletele lu` mama!