Copilul din noi

Acum cateva zile ii spuneam copilului meu drag sa nu creasca asa de repede...

Dar parca putem noi opri trecerea timpului? Nu, intocmai... Si doar pentru faptul ca timpul isi vede de rostul lui, eu mi-am intalnit iubirea de azi si am putut sa traim impreuna minunea vietii noastre...

Dincolo de trecerea timpului, ne emotionam amandoi la fiecare mangaiere a copilului nostru, inlacrimam la fiecare cuvant sau fraza noua, il dojenim cand rupe foile cartilor de povesti, pentru ca mai apoi sa le lipim cu scoci, sub privirile atente ale aceluiasi sufletel care ne reaminteste cu sinceritate ca el le-a rupt..., dar si in alte imprejurari.

 Inca nu ne vine sa credem cate poate sa cuprinda o minte de copil... la 2 ani si 6 luni.

Tot cu trecerea timpului m-am convins ca iubirea noastra e pentru totdeauna..., caci e minunat sa fim impreuna, indiferent de ordine... asa cum insasi jumatatea mea, mai deunazi, ne insiruia, ca intr-un joc, pe noi trei, in mai multe feluri, dar cu acelasi rezultat: eu, tu si pupu, tu, pupu si eu, pupu, eu si tu, etc.

Cu ochii umezi si cu aceeasi fastaceala timida, care imi readuce in suflet imaginea copiilor din noi, atunci cand ne-am cunoscut, inca inocenti si nesiguri, mi-a reamintit ca am ramas pentru el aceeasi fata, cea mai frumoasa pe care o vazuse si de care se si indragostise...

Personal, nu imi amintesc prea multe lucruri si fapte pana cand am plecat la scoala, sfioasa, in uniforma si cu ciorapi albi.  Stiu insa ca eram foarte indragita de toata lumea pentru o frumusete aparte de copila, cu parul galben si bucalai.

Am crescut sub umbrela plina de vise minunate ale surorii mele mai mari, care m-au insotit pana tarziu de-a lungul calatoriei mele prin viata...

Nu eram dornica sa cresc repede. Tocmai de aceea, probabil, degajez un aer inocent care ii lasa nedumeriti pe cei care afla ca stau de vorba cu o mama.

Am asteptat, fara graba, sa apara printul din poveste si, pe nesimtite, am dat sens cu adevarat unui vis care era ascuns undeva in adancul meu.

Imi aduc aminte ca, o data, au venit in vizita la noi, verisorii mei, la tara. Ne-am jucat pitulusul pana tarziu prin casa, savurand bomboane cu cacao, primite cadou. Cred ca le-am terminat pe toate cu respectiva ocazie, si ne-am distrat copios, inventand cele mai nastrusnice locuri pentru ascunzis, dupa care am dormit toti in acelasi pat, cu sufletul plin.

Week-and-ul trecut, la ani buni distanta si fara nici o urma de dubiu, m-am jucat pitulusul, tot prin casa, cu copilul meu drag. Am ras si m-am minunat de rasul lui cristalin, de mintea lui sclipitoare de copil si de expresia matura a fetei care uneori ma depaseste.

Si ma doare gandul ca poate sa creasca fara sa imi dau seama...

Ne doare sufletul doar la gandul ca iubirea noastra mica nu s-ar fi nascut inca...

Insa cel mai mult ma induiosez la gandul iubitului meu care il exprima convingator, acela ca, daca s-ar intampla ceva urat, sa i se intample lui si nu copilului lui...

Asta e dragostea de parinte pentru pruncul lui...

Iar timpul trece...