Cu sufletul la Sfanta Liturghie !

Astazi am ajuns la Sfanta Liturghie dupa o buna bucata de timp. As putea gasi o mie de motive intemeiate care sa sustina absenta mea de la slujba religioasa de duminica, dar nu ar fi baza nici unei scuze. Caci o solutie s-ar gasi, pana la urma. De data asta m-am dus pe internet si, se pare, asa cum aveam sa descopar, ca am gasit o bisericuta pe sufletul meu, aici la Roma, chiar destul de aproape de casa mea. L-am pregatit pe ingeras si am plecat pe jos la biserica.
E o zi linistita de duminica, fara aglomeratia infernala a capitalei care, desi e o normalitate pentru unii, eu nu o sa ajung sa ma obisnuiesc. Asa ca fac abstractie, caci am lucruri mult mai importante la care imi zboara gandul si mi se inalta sufletul, decat sa ma amagesc pentru atata lucru. Si tot fredonandu-i ingerasului meu "Podul de piatra s-a daramat/ A venit apa si l-a luat/ Vom face altul pe rau in jos/ Altul mai strasnic si mai frumos", si cerand indicatii despre strada unde se afla bisericuta cu pricina: ("E inca acolo strada in dimineata asta!", mi-a raspuns un batranel cu umor), iata-ne ajunsi. Doua femei ne-au aratat locul precis unde se desfasura slujba si am purces cu entuziasm. Ah, imi lipsea atmosfera de sfintenie. Surpriza, puhoi de lume, astfel incat sala era neicapatoare. M-a bucurat acest fapt, caci romanul, departe de casa, simte nevoia sa se roage, dincolo de prejudecatile care i se arunca in spate si de muncile pe care trebuie sa le presteze, caci nu se afla in pamant strain din distractie, cu siguranta, ci pentru un trai mai bun. Iar prezenta la Sfanta Liturgie e un mod de a se simti acasa. Oameni simpli, linistiti stau cu capul plecat, atenti la predica preotului care subliniaza importanta smereniei. Am intarziat la citirea Evangheliei. Copilul meu drag e cuminte. Parca simte importanta locului unde na aflam si e linistit. Biserica e simpla, parca ar fi o sala de teatru, cu fotolii albastre. Peretii nu sunt pictati, dar sustin, tacuti, icoanele sfinte. In fundul salii preotul e acompaniat de un cor cu voci de arhangheli, un grup de trei persoane, dar care par ca ii canta insusi Domnului. E divin totul! Sufletelul meu mic doarme. Il iau in brate si ma duc mai in fata. Cand se trezeste nu e agitat, desi vede toata lumea din jurul lui. Se uita peste tot si notez ca din spate, cineva ii trimite pupici si zambeste, iar din dreapta mea, un barbat ii face tai-tai cu mana. El priveste cu atentie, si la un moment dat, fata domnului cu pricina il cam deranjeaza, caci e gata sa planga. Il linistesc si ii trece. La auzul muzicii sfinte, ridica manutele si e bucuros , ca atunci cand mama ii pune muzica acasa. Se apropie mometul impartasaniei. Parinti cu copii se aseaza in rand cu noi. O fetita de vreo 7 anisori, cu ochelari cu rame roz, il provoaca pe gurita al meu la joaca, in liniste. Il apuca de nasuc, de barbita, iar el se fixeaza cu ochelarii ei. E hotarat ca ii vrea. De obicei, e absent la prezenta altor copii. Deseori e oprit pe strada ca sa il vada si sa il atinga, dar el e indiferent. Se uita dincolo de ei. De data asta insa ma uimeste. E chiar foarte sociabil. Dragul meu mic! O doamna imi facuse semn sa ma asez pe scaun, dar mai rezistam. Preotul savarseste singur slujba, dar e totul atat de perfect. Se simte harul lui Dumnezeu peste el, peste noi. Ah, uitasem de lumanare! Am cumparat-o. In sfarsit sunt fericita ca ingerasul meu mic se impartaseste. "-Cum il cheama?/ -Brandon Andrei, am raspuns." Oh, e cuminte !, iar o doamna ne ofera si doua bomboane-jeleu pentru pitici mici si imi face semn ca sa iau anafura. Asteptam finalul slujbei, timp in care o tanara il face sa rada pe ingeras. Intreb, la intrare, pe femeile care se ocupau cu cartile sfinte si lumanarile, cand spovedeste preotul si plecam. Ce usurare! Parca plutesc! La semafor o alta doamna mai in varsta il vede si il intreaba cati dintisori are, caci, desigur are cam multi la 10 luni si jumatate, subliniind faptul ca e un frumos. Inima imi creste si, pe ritmuri de "Podul de piatra s-a daramat...", ne intoarcem acasa.