Ingerasul meu, la 7 luni...

         E greu trezitul de dimineata, iar pofta de vorba, ce sa mai spun, multora chiar le lipseste la orele matinale,  insa regula nu e deloc valabila si pentru ingerasul meu. La ora 7:00, dis de dimineata, ceasornicul lui e deja activ. De fapt e desteptatorul nostru... Si, desi incercam sa nu-l bagam in seama, nu prea se poate, caci, cand ii vezi ochii galesi care  te privesc cu rugamintea de a-l lua in brate, nu prea ai alta alternativa. El e punctul in jurul caruia graviteaza orice miscare din viata noastra, inca de la prima ora. Si chiar ca nu poate incepe mai bine o asemenea zi, pentru ca,  privindu-i  zambetul  cristalin, uiti si de somn, dar, si mai mult, iti vine pofta  de vorbareala... la care deja ne si intrece, desi inca nu articuleaza cuvintele.
          A  mai trecut o luna si piticotul mamei a facut progrese:  reuseste sa se mentina sezut, mananca cu placere tot ce ii pregateste mama,  isi etaleaza cu mandrie cei doi dintisori care deja rasarisera  la cele 5 luni implinite, si ne umple sufletul cu fiecare  zambet plin de dragoste. Se joaca cu propriile-i manute si, mai nou, si-a descoperit si piciorusele, pe care le exploreaza pe zi ce trece, vorbeste in felul sau  cu tot ce observa in jur si, culmea, desi e inconjurat de jucarii de plus si de alte jucarii, e  atras mai mult de telefon, calculator, de foile de hartie, cu care, de cele mai multe ori, adoarme profund, tot cocolosindu-le.
          E  inutil sa mai spun ca e unul dintre cei mai frumosi copii pe care i-am vazut vreodata. Iar acum, cand iesim la plimbare, e greu sa intrezarim altul mai dulce decat podoaba noastra mica.
Imi plac copiii de cand ma stiu... Eram inca la gimnaziu cand ma jucam cu toti copiii de pe strada mea. Eram ca Zana Buna pentru ei. De cum ma vedeau, incepeau sa se alarmeze, uitau de mame sau bunici, si alergau cu bratele deschise spre mine. Incepeam sa ne umplem timpul cu tot felul de jocuri, cantece sau glume, astfel incat, la momentul cand trebuia sa se mearga la masa de pranz, se intampla dezastrul: plansete, urlete ,de  parca nu vroiau sa se mai desparta de mine, ca si cand, la fel ca Zana Buna,  m-as fi facut nevazuta.
           Iar acum,  cand ma simt, eu insami, mai copil ca niciodata, am copilul meu, un copil doar al meu , cu care pot sa ma joc cat e ziua de mare si pe care sper sa il vad macar pe jumatate la fel de fericit de copilaria lui, asa cum am fost eu. Sper sa ii daruiesc cei mai frumosi ani, aceia de copil , alaturi de  tati lui, de bunici si matusi.
                                               Cu dragoste, mama !!!